Scrierea unei piese pline de umor

В понеделник реших да си върна контрола над времето. Не защото някой ми го беше взел, а защото в неделя прекарах два часа в търсене на приложение, което обещаваше да ми спести двайсет минути. След такова вложение човек трябва да покаже характер. Станах рано, сварих чай и отворих новия си дневен план. Отгоре пишеше: «Не отлагай живота». Отложих чая, за да подредя задачите по цвят. Синьото беше за работа, зеленото за почивка, жълтото за всичко, което още не бях решил какво е. След половин час денят ми изглеждаше като слънчоглед. Трябваше да купя хляб, да изпратя едно писмо и да полея цветето на съседката. Три задачи. Разделих ги на дванадесет стъпки, защото бях чел, че малките цели се постигат по-лесно. Първата стъпка беше да създам списъка. Отбелязах я като изпълнена и заслужено си дадох зелени пет минути. Точно тогава приложението попита дали искам напомняния. Не исках да забравя, че трябва да икономисвам време, затова се съгласих. Следващият въпрос беше кога да ме подсеща. Избрах всеки час. То ме попита дали искам да ме подсети за избраните напомняния. Това ми се видя отговорно. Въведох още едно. Телефонът изписка. Беше време да проверя дали всичко е настроено. Хлябът можеше да почака, но системата не биваше да работи без надзор. После се обади съседката. Попита дали цветето е полето. Обясних, че се намира в жълтата зона, понеже още уточнявам приоритетите. «То се намира до прозореца — каза тя. — И само водата му е приоритет». Това беше полезна обратна връзка. Записах я, създадох подзадача за водене на бележки и за малко да забравя защо съм с кана в ръка. Цветето не даде оценка на организацията ми, но почвата му прие водата без възражения. На обяд излязох за хляб. В пекарната нямаше опашка, което развали прогнозата ми. Бях отделил осем минути за чакане и сега не знаех къде да ги поставя. Продавачката ме попита какво желая. Отвърнах, че ми трябва минута. «Хляб имаме, минути не продаваме», каза тя. Купих едно малко хлебче за едно евро и получих безплатно съвет да го изям, докато е топло. Намислих да въведа съвета в телефона, но ръцете ми бяха заети. За първи път това се оказа предимство. Върнах се, изпратих писмото и погледнах плана. Той показваше, че изоставам. Не знаех от какво, след като трите задачи бяха готови, но не исках да споря с нещо, което така хубаво рисува кръгчета. Преместих зелената почивка след жълтото уточняване. Тогава разбрах, че още не съм изпил чая. Беше студен и стоеше точно там, където го оставих, без изобщо да е следил напредъка ми. Съседката надникна да види цветето и ме попита как е минал денят. Показах ѝ празната кана и писмото в изпратените съобщения. Тя каза, че съм свършил доста работа. За малко да ѝ обясня, че оценката ѝ не съвпада с графиката. После реших да приема похвалата без допълнителна настройка. Привечер приложението ме поздрави. Бях прекарал деветдесет минути в планиране и то ми предложи да споделя постижението. Вместо това затворих екрана и седнах до цветето. От улицата се чуваше обикновен градски шум. Телефонът още веднъж изписка: «Време е за почивка». Натиснах «отложи», но този път за него. Най-после някой в този дом получи свободен следобед.

Luni am decis să-mi recapăt controlul asupra timpului. Nu pentru că l-ar fi luat cineva, ci pentru că duminică am petrecut două ore căutând o aplicație care promitea să economisească douăzeci de minute. După o astfel de investiție, o persoană trebuie să dea dovadă de hotărâre. M-am trezit devreme, am făcut ceai și mi-am deschis noul plan zilnic. În partea de sus scria: „⁠Nu amâna viața⁠”. Îmi amân ceaiul pentru a sorta sarcinile după culoare. Albastrul era pentru serviciu, verde pentru pauze și galben pentru tot ce nu mă hotărâsem încă cum să clasific. După o jumătate de oră ziua mea arăta ca o floarea soarelui. Trebuia să cumpăr pâine, să trimit o scrisoare și să ud planta vecinului meu. Trei sarcini. Le-am împărțit în doisprezece pași pentru că citisem că obiectivele mici sunt mai ușor de atins. Primul pas a fost alcătuirea listei. L-am marcat complet și mi-am acordat cinci minute verzi bine câștigate. Chiar atunci aplicația a întrebat dacă vreau mementouri. Nu am vrut să uit că trebuia să economisesc timp, așa că am fost de acord. Următoarea întrebare a fost când să-mi reamintesc. Am ales fiecare oră. A întrebat dacă vreau un memento despre mementourile pe care le-am selectat. Asta părea responsabil. Am intrat în altul. Telefonul a sunat. Era timpul să verificăm dacă totul era pus la punct. Pâinea ar putea aștepta, dar sistemul nu trebuie să funcționeze nesupravegheat. Apoi a sunat vecinul meu. Ea a întrebat dacă planta a fost udată. I-am explicat că era în zona galbenă pentru că încă îmi stabilesc priorități. — E lângă fereastră, spuse ea. „⁠Și apa este singura sa prioritate.⁠” A fost feedback util. L-am notat, am creat o sarcină secundară de luare a notelor și aproape că am uitat de ce ținem un ulcior. Planta nu mi-a evaluat abilitățile organizatorice, dar solul ei a acceptat apa fără obiecții. La prânz am ieșit la pâine. La brutărie nu era coadă, ceea ce mi-a stricat prognoza. Alocasem opt minute pentru a aștepta și acum nu știam unde să le pun. Asistentul a întrebat ce vreau. Am spus că am nevoie de un minut. „⁠Noi vindem pâine, nu minute⁠”, a spus ea. Am cumpărat un rulou mic cu un euro și am primit un sfat gratuit să-l mănânc cât era cald. M-am gândit să introduc sfatul în telefon, dar aveam mâinile pline. Pentru prima dată a fost un avantaj. M-am întors, am trimis scrisoarea și m-am uitat la plan. Spunea că sunt în urmă. Nu știam în spatele a ce, din moment ce toate cele trei sarcini au fost terminate, dar nu am vrut să mă cert cu ceva care a desenat cercuri atât de frumos. Am mutat pauză verde după clarificarea galbenă. Apoi mi-am dat seama că încă nu-mi băusem ceaiul. Era frig și stătea exact acolo unde îl lăsasem, fără să-mi fi urmărit deloc progresul. Vecinul meu s-a uitat să verifice fabrica și a întrebat cum a decurs ziua mea. I-am arătat ulciorul gol și scrisoarea din mesajele trimise de mine. Ea a spus că am făcut destul de multe. Aproape i-am explicat că evaluarea ei nu se potrivea cu graficul. Apoi am decis să accept laudele fără alte configurații. Spre seară, aplicația m-a felicitat. Petrecusem nouăzeci de minute de planificare și mi-a sugerat să împărtășesc realizările mele. În schimb, am închis paravanul și m-am așezat lângă plantă. Zgomotul obișnuit al orașului venea de pe stradă. Telefonul a sunat încă o dată: „⁠E timpul pentru o pauză⁠”. Am apăsat pe „⁠snooze⁠”, dar de data aceasta de dragul ei. În cele din urmă, cineva din acea casă primise o după-amiază liberă.

Добър вечер! Вчера умният ми часовник ми каза, че съм се движил малко. Аз му отговорих, че цял ден търсих зарядното му. Той не прие това за спорт. Виждате ли, във връзката ни има неравенство: аз го нося навсякъде, а той отчита само собствените си заслуги. Купих го, за да се грижи за спокойствието ми. Първо ми измери пулса. После ми показа колко ми е висок. После ме попита защо съм напрегнат. Ами, не знам, до преди малко никой не ме оценяваше през трийсет секунди. Като дете носех бележник до училище. Сега училището се премести на китката ми. Само междучасията нещо се губят. Сутринта часовникът ме покани да стана. Станах. Покани ме да походя. Походих. Покани ме да си почина. Седнах. Веднага попита дали не седя твърде дълго. В един момент се запитах дали не е по-лесно да го оставя да живее деня ми вместо мен. Той поне знае какво иска. Е, не винаги знае какво иска, но го съобщава уверено. В автобуса реши да ме подкани към движение. До мен стоеше госпожа с торба домати. Не можех да ѝ обясня, че трябва да обиколя торбата, за да изпълня указание от ръката си. Затова останах на място. Часовникът изписка. Госпожата попита дали ми звъни аларма. «Не — отвърнах, — началникът ме търси». Тя погледна екрана и каза, че нейният поне има работно време. Следобед получих награда: осем хиляди крачки. Почувствах се чудесно, докато не си спомних, че половината бяха между дивана и контакта. Но си казах: нека не дребнеем. Всеки напредък заслужава потупване по рамото. Часовникът ме потупа по китката. По-икономично е — не му трябва втора ръка. На вечеря реших да му поставя граници. Казах му, че след осем искам тишина. Той показа настройките за звук. Не ми предложи настройки за такт. Избрах беззвучен режим и зачаках. След минута завибрира. Значи може да мълчи и пак да ме прекъсва. Такъв талант досега бях срещал само на събрания. Накрая го свалих и го оставих до зарядното. Обещах да не го местя, докато спи. Екранът светна: «Време за почивка». «Правилно — казах му. — Заслужи си я». Този път аз му дадох указание. И за пръв път то беше изпълнено без нито една крачка.

Bună seara! Ieri, ceasul meu inteligent mi-a spus că nu m-am mișcat suficient. I-am spus că am petrecut toată ziua căutând încărcătorul. Nu a considerat asta ca sport. Vezi tu, există inegalitate în relația noastră: o port peste tot și nu contează decât propriile realizări. I l-a cumpărat pentru a avea grijă de liniștea mea sufletească. Mai întâi mi-a măsurat pulsul. Apoi mi-a arătat cât de sus era. Apoi m-a întrebat de ce sunt încordat. Ei bine, nu știu: până acum o clipă nimeni nu mă evalua la fiecare treizeci de secunde. În copilărie, duceam la școală un carnet de înregistrări. Acum școala s-a mutat la încheietura mâinii mele. Doar pauzele par să fi dispărut. IDimineața ceasul m-a invitat să mă ridic. am stat în picioare. M-a invitat să merg pe jos. Am mers. M-a invitat să mă odihnesc. m-am asezat. Imediat m-a întrebat dacă am stat prea mult timp. La un moment dat m-am întrebat dacă ar fi mai ușor să-mi las să-mi trăiască ziua pentru mine. Cel puțin știe ce vrea. Ei bine, nu știe întotdeauna ce vrea, dar îl anunță cu încredere. On autobuz a decis să mă încurajeze să mă mișc. O doamnă cu o pungă de roșii stătea lângă mine. Nu mi-am putut explica că trebuie să mă plimb prin geanta ei pentru a asculta o instrucțiune de la încheietura mâinii mele. Așa că am rămas acolo unde eram. Ceasul a sunat. Doamna a întrebat dacă sună o alarmă. „⁠Nu⁠”, i-am răspuns, „⁠sună șeful⁠”. S-a uitat la ecran și a spus că cel puțin șeful ei are program de lucru. I după-amiază am primit o recompensă: opt mii de pași. M-am simțit minunat până mi-am amintit că jumătate dintre ei erau între canapea și priză. Dar mi-am spus să nu mai chinuiesc. Orice progres merită o palmă pe umăr. Ceasul mi-a bătut încheietura mâinii. Mai economic: nu are nevoie de altă mână. ALa cină am decis să stabilesc limite. I-am spus că vreau liniște după opt. A afișat setările de sunet. Nu oferea setări pentru tact. Am selectat modul silențios și am așteptat. După un minut a vibrat. Deci poate să rămână tăcut și să mă întrerupă în continuare. Până acum întâlnisem acel talent doar la întâlniri. În cele din urmă l-am dat jos și l-am lăsat lângă încărcător. Am promis că nu o voi muta în timp ce doarme. Ecranul s-a aprins: „⁠E timpul pentru o pauză⁠”. — Foarte corect, am spus. „⁠L-ai câștigat.⁠” De data asta i-am dat o instrucțiune. Și pentru prima dată a fost respectat fără un singur pas.